comori.org
comori.org

Capitolul 7

F. B. Hole

Începând acest capitol, vedem manifestându-se din nou opoziţia conducătorilor religioşi. Ucenicii, prinşi de lucrare, cum ne-a spus versetul 31 din capitolul precedent, nu respectau anumite spălări tradiţionale, ceea ce îi irita pe fariseii care arătau un ataşament riguros faţă de tradiţia bătrânilor. Domnul primeşte provocarea în contul ucenicilor şi răspunde scoţând la iveală, mergând în profunzimea lucrurilor, poziţia fariseică. Erau nişte făţarnici şi El le-o spune.

Esenţa făţărniciei lor era că se lăudau cu un cult constând din rituri exterioare, în timp ce în interior inima lor era complet înstrăinată. Nimic nu contează pentru Dumnezeu dacă inima nu este dreaptă.

Apoi, împlinindu-şi ceremoniile religioase, puneau deoparte porunca lui Dumnezeu pentru a o înlocui cu propria lor tradiţie. Domnul nu face doar să afirme aceasta, ci dă dovada luând ca exemplu felul în care puneau deoparte a cincea poruncă prin regulile lor privind „corbanul”, adică lucrurile consacrate slujirii lui Dumnezeu. Sub pretextul de „corban”, mulţi iudei se debarasau de toate datoriile legitime faţă de părinţii bătrâni şi săraci. Şi făcea aceasta cu o aparenţă de sfinţenie, pentru că nu era aparent mai multă evlavie în a consacra lucruri lui Dumnezeu mai degrabă decât părinţilor săi?

Lucrurile înţelese prin „corban” nu erau lucruri pe care le cerea Dumnezeu. Dacă ar fi fost astfel, aceste cerinţe ar fi trebuit să aibă întâietate. Erau lucruri care puteau fi consacrate lui Dumnezeu dacă se voia, în timp ce porunca de a avea grijă de tatăl său şi de mama sa, era o poruncă formală. Tradiţia fariseică permitea unui om să folosească o poruncă facultativă pentru a evita să respecte o poruncă formală. Puteau într-adevăr să încerce să-şi justifice tradiţia cu argumente înşelătoare care aveau o aparenţă de evlavie, dar Domnul îi acuza de anularea Cuvântului lui Dumnezeu. Ceea ce este scris în Exod 20:12 era, pentru Isus, „Cuvântul lui Dumnezeu”. Nu există în acest pasaj nici o justificare pentru această religiozitate care se ocupă de fleacuri, care refuză titlul de „Cuvântul lui Dumnezeu”, Cuvântul scris.

Credem că suntem îndreptăţiţi să spunem că orice tradiţie omenească în lucrurile lui Dumnezeu merge în cele din urmă în sens opus faţă de ceea ce învaţă Cuvântul lui Dumnezeu. Cei care sunt la originea tradiţiei nu au probabil o asemenea gândire, ci duhul răului, care conduce toate acestea şi care se află în spate, care are tocmai această intenţie.

După ce i-a demascat pe farisei ca fiind oameni a căror inimă era departe de Dumnezeu şi care au îndrăznit să anuleze Cuvântul lui Dumnezeu, Domnul cheamă mulţimea şi proclamă public adevărul care taie din rădăcină orice pretenţie religioasă. Omul nu este întinat de contactul cu lucrurile exterioare, ci în el însuşi locuieşte ceea ce-l întinează. Cuvânt dur acesta şi numai cei care au urechi de auzit, îl vor primi.

Ucenicii L-au întrebat despre aceasta în particular şi, din versetul 18 la versetul 23, avem explicaţia. Omul este corupt în natura sa. Chiar ce vine din inima lui îl întinează. Din inima lui vin gândurile rele care devin tot felul de fapte rele. Este actul de acuzare cel mai teribil care a fost rostit vreodată împotriva naturii umane. Deloc uimitor că inima fariseului este departe de Dumnezeu, dar ce lucru teribil că oamenii, cu o astfel de inimă, declară că se apropie de Dumnezeu şi Îl adoră!

Aceste cuvinte pătrunzătoare ale Domnului nostru taie din rădăcină orice mândrie omenească şi arată puţina valoare a tuturor demersurilor omului pe plan religios ca şi pe plan politic, când nu se ocupă decât de lucruri exterioare şi lasă inima omului aşa cum este.

Ucenicii nu înţelegeau încă aceste lucruri decât cu greu şi experienţa ne va arăta, creştinii mărturisitori sunt foarte înceţi în a le accepta şi a le înţelege în zilele noastre. Dar nu vom merge prea departe, dacă nu le înţelegem cu adevărat.

Totuşi, este un lucru să descoperi inima omului, dar mai trebuie altceva, trebuie să cunoşti ce este inima lui Dumnezeu. Este ceea ce face Domnul, cum arată restul capitolului.

Se duce chiar la graniţele acelei ţări care adăpostea atâta făţărnicie şi acolo intră în contact cu o biată femeie dintre naţiuni, care avea nevoia cea mai mare. Renumele Domnului ajunsese la urechile ei şi nu vrea să se vadă lovindu-se de un refuz. Totuşi Domnul pune la încercare prin mica Lui parabolă despre pâinea copiilor şi căţei. Răspunsul ei: „Da, Doamne, dar şi căţeii de sub masă mănâncă din firimiturile copiilor” (v. 28), este din fericire lipsit de făţărnicie. De fapt ea spune: Da, Doamne, este adevărat că nu sunt un copil al Împărăţiei, ci un biet câine al naţiunilor, fără niciun drept de valorificat; totuşi, am încredere că există destulă putere în Dumnezeu şi destulă bunătate în inima Sa, pentru a hrăni un biet câine ca mine.

Iată credinţa. Matei, într-adevăr, ne spune că Domnul a numit-o o mare credinţă şi ea Îl bucură. Ea aduce acestei femei tot ce doreşte inima ei. Fiica ei este eliberată. Cât de mare este contrastul dintre inima lui Dumnezeu şi inima omului! Una plină de bunătate şi de har, cealaltă plină de toate felurile de rău. Ce ferice de noi când, în loc să întreţinem făţărnicia, suntem caracterizaţi de dreptate şi de credinţă.

În versetul 31, Isus Se întoarce din nou către ţinuturile Mării Galileii, pentru a întâlni acolo un om care este surdomut, condiţia care, în mod uimitor, simboliza starea în care se găseau iudeii. Biata femeie dintre naţiuni a avut urechi de auzit şi, în consecinţă, limba ei s-a dezlegat şi a putut rosti cuvinte de credinţă; dar ei sunt surzi şi nu au nimic de zis.

Vindecând acest om, Domnul împlineşte anumite acţiuni care, fără nicio îndoială, au un sens simbolic. Îl ia deoparte, departe de mulţimi, pentru a Se ocupa de el în particular. Degetele Lui, simbol al acţiunii divine, îi ating urechile. Ce vine din gura Lui, atinge gura mutului. Astfel se împlineşte lucrarea şi surdomutul aude şi vorbeşte în acelaşi timp. Dacă există urechi care se deschid pentru a auzi glasul Domnului, acesta este rodul acţiunii divine care se face în taină. Şi dacă o limbă poate rosti laudă lui Dumnezeu sau Cuvântul lui Dumnezeu, este pentru că ce vine din gura Lui a fost adus în contact cu a noastră.

Nu se spune nimic despre credinţa acestui om. Ce resimte, nu poate exprima şi alţii l-au adus la Isus. Totuşi un har deplin şi fără rezervă vine în întâmpinarea lui. Încă o dată este un caz în care bunătatea inimii lui Dumnezeu este arătată prin Isus.

Evident, mulţimea, într-o anumită măsură, este conştientă de aceasta şi, în uimirea lor, ei mărturisesc: „Toate le face bine” (v. 37). În acest punct al povestirii, aceste cuvinte sunt cu atât mai frapante. Începutul capitolului ni-l descoperă pe om sub adevăratul lui caracter şi găsim că inima lui este o sursă de unde nu iese decât rău. Toate le face rău. Slujitorul desăvârşit descoperă bunătatea inimii lui Dumnezeu. Toate le face bine.

Câte motive avem şi noi de a fi de acord cu acest verdict!

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *